Dor de...

Cu pasi rapizi se apropie sesiunea si programul e din ce in ce mai lejer. Uneori am impresia ca intru intr-o stare de stagnare chiar daca sesiunea in sine reprezinta un progres....un pas inainte spre noul an....dar am alunecat prea repede in timp, parca acum eram un boboc care se trezea cu greu pentru cursurile de dimineata si se ratacea pe holurile facultatii....
Odata cu al 2-lea semestru s-au incheiat si activitatiile extrascolare unde a fost mult de lucru dar satisfactia experientei si a reusitei a fost pe masura.
Incheidu-se totul am mai mult timp pentru mine, pentru gandurile care le-am inchis si le-am pus la pastrare...am timp sa imi adun reusitele, esecurile, sa tin cont de regrete si remuscari.....sa ma gandesc la ce am lasat in urma...

Sunt aproape 9 luni de cand am plecat de acasa si m-a luat dorul de oraselul meu, de Deva. Aveam putini anisori cand, alaturi de fratele meu, vazusem orasul pe inserat pentru prima oara.M-au fascinat strazile luminate, arhitectura caselor si linistea ce s-a asternat asupra orasului. De atunci am ramas indragostita de Deva .....iar dragostea mea a dainuit pana azi cand imi amintesc cu dor de orele petrecute pe cetate privind in zare la furnicarul care se desfasura jos....simtind adierea vantului. Era un sentiment deosebit faptul ca puteam urmari totul de sus.....asa ma puteam deconecta de realitate in momentele de tristete sau imi puteam impartasi bucuriile cu tot orasul. Era o priveliste minunata care imi incarca "bateriile" si totodata imi dadea un sentiment de neinvins: eram deasupra tuturor.
Cand timpul nu imi permitea sa urc pana la cetate, deseori poposeam in drum spre casa in parcul cetatii, care vara e superb...locul perfect pentru intalniri si povesti.

Deva by night.